Alături de cuvântul reformă, cuvântul stabilitate face faţă insistentă în lumea de azi. Lumea politică, dar şi civilii, influenţaţi de aceasta, aleargă după reforme, dar îşi doresc cu toţii stabilitate. Or, mi se pare, sau mă înşel, ele se cam bat cap în cap. Prezenţa lor simultană pe scena socială este, de altfel, proclamată încă de Farfuridi: „Din două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale... Din această dilemă nu puteţi ieşi... Am zis!”. Desigur, el se referă doar la revizuiri, strămoaşele reformelor, am zice noi azi, fără a sufla vreo vorbuliţă despre stabilitate. În suta şi vreo treizeci de ani care a trecut de la discursul de mai sus, electoral (sic!), societatea a mai câştigat ceva, şi anume, stabilitatea. Adică a progresat cum visa cu glas foarte tare, în aceeaşi adunare electorală, Caţavencu: „Progresul, stimabile!... Progresul!”.

Învăţământul nostru naţional, care a devenit educaţie, ca şi cum nimeni nu mai trebuie să înveţe nimic, atunci când, într-adevăr, există o imensă carenţă a educaţiei, acest învăţământ devenit educaţie a beneficiat, dacă putem spune aşa, de atât de multe reforme cum numai codul fiscal a mai avut. Iar efectul se vede acum. Nu atât în stradă şi în greve, cât în pregătirea intelectuală a generaţiilor succesive, peste care a plouat cu reformele amintite mai sus. Cum profesorii şi învăţătorii, cei care ar trebui să sădească în caracterele viitorilor adulţi câteva cunoştinţe şi câteva principii ferme, sunt plătiţi atât de prost, cei care ar putea performa, ca să folosesc o altă vorbă la modă, fug de acest domeniu, iar cei care n-au încotro şi se înhamă la acest jug fac şi ei ce pot. Nu neg prin asta că n-ar fi şi învăţători şi profesori dedicaţi profesiei, dar ei sunt mai degrabă excepţia decât regula. Apare, aşadar, diferenţa dintre cei care au avut norocul să urmeze şcoli unde oficiază asemenea oameni şi cei care n-au avut acest noroc. Unii înţeleg una din ceea ce li se întâmplă, alţii, cu totul altceva. Mergând mai departe, ştim că aceia care învaţă în şcolile de la ţară şi în micile licee din cine ştie ce localitate pierdută din vreo „provincie uitată” (G. Bacovia) sunt mult mai slab pregătiţi decât cei din marile oraşe. De ce? Şi asta se ştie: pentru că acolo, în Fundul Moldovei, sau al Olteniei, de pildă, nu se înghesuie nimeni dintre cei care ar putea ridica nivelul şcolii unde predau, ştie toată lumea de ce. Când, pe la admiteri (dacă mai sunt) la facultăţi se întâlnesc aceste două tipuri de absolvenţi, atunci e clar cine e favorizat şi cine nu. Şi nu este o favoare obţinută pe sub mână, ci una absolut naturală. Nu pretind că ar putea exista o reală egalitate între toţi absolvenţii, oamenii nu sunt egali decât în faţa legii, dar măcar o şansă să li se ofere tuturor în mod egal, că învaţă la ţară, că în oraşele mai mărişoare.

Trăim în era care proclamă paradisul diversităţii, al culturilor diferite, nu mai e voie să spui că una îi e superioară alteia, toate sunt egale, cea a tribului pierdut în cine ştie ce junglă şi cea vest-europeană. Numai că, datorită (sic) condiţiilor enunţate pe scurt mai sus, noi, aici, în România, avem diferenţe chiar în cadrul aceleiaşi culturi, iar egalitatea o fi ea în faţa legii (când e), dar în faţa comisiilor de examene de pe la universităţi (la cele adevărate mă refer, nu la fabricile de diplome pe bani) egalitatea se spulberă. Şi atunci, scuzaţi-mi întrebarea: unde e stabilitatea? Cum mai vrei, dumneata, politician, ca oamenii să-ţi înţeleagă mesajul, când diferenţa între bazele lor intelectuale este atât de mare încât pentru unii albul e alb, pentru alţii acelaşi alb e negru, sau, dacă nu e voie, albastru. Nu de alta, dar situaţia, oricum, e albastră, cum se spunea cândva despre una catastrofală. Acum, să fiu sincer, nici mesajul politicianului nu e cine ştie ce evoluat din punct de vedere intelectual, când ipochimenii din lumea aia abia şi-au cârpit vreun bacalaureat la 50 de ani şi vreun doctorat la 55. Lasă că şi ăla, doctoratul, nu e decât o culegere de citate fără ghilimele, despre care se bat comisiile politice să demonstreze că nu e plagiat. Însăşi bătaia asta de cap, ce e şi ce nu e plagiat, demonstrează o scădere a nivelului intelectual al societăţii noastre româneşti la care nu ne-am fi aşteptat pe vremea când mania doctoratelor nu apăruse încă. Iar aici, la doctorate, apare o altă instabilitate: adevăraţii autori de doctorate muncite şi aducând ceva nou în domeniul ales devin, fără voia lor, fireşte, egali cu plagiatorii.

Ca să nu mai lungim vorba, declinul societăţii româneşti este asigurat pe multe decenii de-aici înainte, cu măsurile cârpite pe care guverne de amatori de sinecuri le aruncă pe piaţă. Nu, nu pe aceea a ideilor, ăştia nu ştiu ce e aia. Un fel de stabilitate tot avem: e stabilit, evident, că declinul va continua şi se va accelera.